Mile marine
Ieri eram. Astăzi nu mai ştiu ce anume.
Pentru fiecare dată în care am vrut şi nu am vrut în acelaşi timp, pentru toate greşelile mele, acum îmi julesc din nou genunchii pe blocuri călduţe de piatră.
Aş vrea să îmi despletesc părul, pentru că e prea strâns legat şi nu pot să dorm, însă nu văd nimic, e întuneric şi înăuntru şi afară.
Eu ştiu că te apropii de mine şovăind. Ai un tremur în suflu, mă sperie... Dar sunt eu în continuare, şi înainte să plec, şi după ce pleci. Nu vreau să măsor distanţele cu liniarul, vreau doar puterea sa mă recunosc.
E atât de frig când bate vântul! ...mereu mă ascund. Între palmele tale mi-a fost mereu bine. Dar mereu e mic, mereu e insignifiant, şi totuşi îl amplific.
Iubesc sinceritatea din ochii oamenilor şi zâmbesc incertitudinii care mă priveşte prin ei. Totul pare atât de bine rânduit şi totuşi eu mă pierd, întâi în tine, apoi în tine, apoi în cuvinte şi ultima oară, în mine.
Sunt o creaţie, dar vreau să creez. Însă cine are să mă lase, şi de ce? Eu nu pot face nimic. Nu singură. Am nevoie şi de mine! Daca tu nu îmi dai un mine, am să îl caut! ...dar voi plânge până să îl găsesc.
Ciudat. Cine face ce fac eu se poate lejer considera... într-un fel anume. Adică... nu oricine se dezbracă psihic într-o beţie aproape acrobatică. Îmi ies hainele prin urechi. Voi ieşi şi eu pe acolo. Dar al dracului eu! Nu vrea să rămână afară. Revine mereu să facă wrestling cu emisfera stângă a creierului meu. Dar n-are ce să facă. Pentru că eu l-am chemat! Pentru că e al meu. La fel cum multe sunt ale mele... şi multe ar mai putea fi. Asta e, nu întocmesc cerinţele pentru a semna actele de proprietate.
Sincer acum. Dacă nu pricepeţi, n-am ce sa fac. Dar să va ia naiba pe voi, care mă faceţi să nu mă înteleg! Sunt narcisista uneori, dar vă iubesc şi vă rog să (nu) mă lăsaţi în pace. Azi am băut vreo 2 litri de ceai si o cană cu apă. Sunt perfect trează... Eul meu se caţără înapoi prin ureche!
Pentru fiecare dată în care am vrut şi nu am vrut în acelaşi timp, pentru toate greşelile mele, acum îmi julesc din nou genunchii pe blocuri călduţe de piatră.
Aş vrea să îmi despletesc părul, pentru că e prea strâns legat şi nu pot să dorm, însă nu văd nimic, e întuneric şi înăuntru şi afară.
Eu ştiu că te apropii de mine şovăind. Ai un tremur în suflu, mă sperie... Dar sunt eu în continuare, şi înainte să plec, şi după ce pleci. Nu vreau să măsor distanţele cu liniarul, vreau doar puterea sa mă recunosc.
E atât de frig când bate vântul! ...mereu mă ascund. Între palmele tale mi-a fost mereu bine. Dar mereu e mic, mereu e insignifiant, şi totuşi îl amplific.
Iubesc sinceritatea din ochii oamenilor şi zâmbesc incertitudinii care mă priveşte prin ei. Totul pare atât de bine rânduit şi totuşi eu mă pierd, întâi în tine, apoi în tine, apoi în cuvinte şi ultima oară, în mine.
Sunt o creaţie, dar vreau să creez. Însă cine are să mă lase, şi de ce? Eu nu pot face nimic. Nu singură. Am nevoie şi de mine! Daca tu nu îmi dai un mine, am să îl caut! ...dar voi plânge până să îl găsesc.
Ciudat. Cine face ce fac eu se poate lejer considera... într-un fel anume. Adică... nu oricine se dezbracă psihic într-o beţie aproape acrobatică. Îmi ies hainele prin urechi. Voi ieşi şi eu pe acolo. Dar al dracului eu! Nu vrea să rămână afară. Revine mereu să facă wrestling cu emisfera stângă a creierului meu. Dar n-are ce să facă. Pentru că eu l-am chemat! Pentru că e al meu. La fel cum multe sunt ale mele... şi multe ar mai putea fi. Asta e, nu întocmesc cerinţele pentru a semna actele de proprietate.
Sincer acum. Dacă nu pricepeţi, n-am ce sa fac. Dar să va ia naiba pe voi, care mă faceţi să nu mă înteleg! Sunt narcisista uneori, dar vă iubesc şi vă rog să (nu) mă lăsaţi în pace. Azi am băut vreo 2 litri de ceai si o cană cu apă. Sunt perfect trează... Eul meu se caţără înapoi prin ureche!
.JPG)
Postări
